Anticorpii anti-ADN sunt un subgrup de anticorpi antinucleari detectați prin teste de identificare specifice. Aceste teste sunt în esență imunoenzimatice, denumite ELISA (Enzyme Linked Immuno Sorbent Assay) și testul Farr. Obiectivul acestor teste este de a identifica și de a cuantifica o reacție autoimună dezvoltată împotriva ADN-ului cromozomilor. Acest ADN cromozomial se numește ADN nativ, deoarece este realmente un ADN "pur", compus din binecunoscuta dublă elice. Astfel, adevărații markeri ai lupusului sunt doar anticorpii anti-ADN nativ, nu și anticorpii anti-ADN denaturat (care sunt formați dintr-un singur helix).

Anticorpii anti-ADN denaturat pot fi detectați în multe circumstanțe, patologice sau nepatologice, iar căutarea lor nu este utilă pentru diagnosticarea sau tratarea lupusului. Anticorpii anti-ADN nativ sunt caracteristici lupusului, dar nu sunt prezenți la toți pacienții. Acești anticorpi anti-ADN nativ sunt excelenți markeri de diagnosticare ai lupusului, prezenți încă de la începutul bolii. Cu toate acestea, ei sunt detectați doar la 60 până la 70% dintre pacienți, în special atunci când boala este activă. Cu alte cuvinte, puteți suferi de lupus chiar și în absența anticorpilor anti-ADN nativ. În acest caz, aveți cu siguranță anticorpi antinucleari direcționați împotriva altor structuri ale nucleului (exemplu: anti-Ro/SS-A și/sau anti-La/SS-B), dar este de asemenea posibil ca anticorpii anti-ADN nativ să apară mai târziu, pe parcursul evoluției bolii.

Anticorpii anti-ADN nativ pot provoca în mod direct leziuni caracteristice lupusului, cum ar fi leziuni renale. Rata acestora variază în funcție de activitatea bolii. Acești anticorpi anti-ADN nativ au, de asemenea, un rol patogen, deoarece, instalându-se în rinichii pacienților, provoacă nefropatie glomerulară.

Cu cât boala este mai activă, cu atât nivelurile de anticorpi anti-ADN nativ vor fi mai ridicate în sânge. Așadar, dacă aveți lupus cu anti-ADN nativ, medicul dumneavoastră va folosi acest test pentru a urmări evoluția bolii.